1. Prefață 2. PRICINA ÎNTÂI: Că nu se cuvine să se deznădăjduiască cineva pe sine vreodată, măcar şi multe de ar greşi, ci prin pocăinţă să nădăjduiască mântuirea 3. PRICINA A DOUA: Că se cuvine ca în vremea aceasta de faţă a face binele, şi nu a-l amâna pentru cea viitoare, şi că după moarte nu este îndreptare 4. PRICINA A TREIA: Despre cum se cuvine a ne pocăi 5. PRICINA A PATRA: Că celor neputincioşi cuviincios lucru este câte puţin a intra în lucrările pocăinţei 6. PRICINA A CINCEA: Că se cuvine pururea a ne aduce aminte de moarte şi de judecata ce va să fie; că cei ce pururea pe acestea nu le aşteaptă şi nu le socotesc, de oameni cu lesnire se prind 7. PRICINA A ŞASEA: Că neasemuită este veselia ce este în ceruri şi slava cea învistierită sfinţilor; pentru aceasta trebuie ca de aceasta a dori cu toată inima; şi că nimic din cele ce sunt sau se fac de noi nu sunt vrednice de acestea 8. PRICINA A ŞAPTEA: Că, de multe ori, sufletele celor îmbunătăţiţi, la moarte, cu oarecare dumnezeiască umbrire măngâindu-se, aşa din trup se desjugă 9. PRICINA A OPTA: Despre cei ce lipsesc din trup şi iarăşi se întorc, că după oareşicare iconomie Dumnezeiască se face aceasta; şi că păcătoşii de multe ori, încă suflănd, văd pedepsele cele din iad, şi de draci se cutremură, şi aşa se despart de trup 10. PRICINA A NOUA: Arătare despre locul unde se duc sufletele celor ce se sfârşesc şi cum sunt după despărţire 11. PRICINA A ZECEA: Despre aceea că sufletul, după ieşire, primeşte o înfricoşătoare judecată, pe care suflet, duhurile cele rele, întâmpinăndu-l pe dânsul, îi opresc suirea pe cale 12. PRICINA A UNSPREZECEA: Că cei asemenea cu cei asemenea se rânduiesc după moarte 13. PRICINA A DOUĂSPREZECEA: Despre aceea că se cuvine născătorilor iubitori de Dumnezeu a se bucura şi a mulţumi pentru ispitele fiilor lor pentru Domnul; încă şi a îndemna pe copiii lor spre nevoinţele şi primejdiile cele pentru fapta bună 14. PRICINA TREISPREZECEA: Despre aceea că se cuvine ca cei ce se leapădă de lume să se înstrăineze, şi care este străinătatea cea cu socoteală, şi folosul cel din aceasta, şi care locuri sunt îndemânatice [potrivite] spre nevoinţa 15. PRICINA A PAISPREZECEA: De unde se face frica lui Dumnezeu şi dragostea în om întru început, şi spre cât este cu datorie a ne teme şi a iubi pe Dumnezeu 16. PRICINA A CINCISPREZECEA: Că cei ce se leapădă de lume, de nevoie este a nu se amesteca cu rudeniile cele după trup sau cu patimă către dânşii a se afla 17. PRICINA A ŞAISPREZECEA: Despre aceea că nu se cuvine a iubi pe ceilalţi fraţi deopotrivă cu rudeniile cele trupeşti, ci numai dacă şi aceia urmează aceeaşi vieţuire, iar dacă pe cea potrivnică, se cuvine să ne întoarcem dinspre dânşii ca de nişte vătămători 18. PRICINA A SAPTESPREZECEA: Că cel ce se leapădă de lume se cuvine să se lepede de toate, şi despre cum se cuvine a iconomisi partea sa, şi cum că celor din obşte agoniseala cea deosebită [tăinuită] e vădit pierzare [a sufletului] 19. PRICINA A OPTSPREZECEA: Că se cuvine ca cel ce voieşte să se mântuiască să vâneze [caute] vorbirile celor îmbunătăţiţi, ca cele ce sunt folositoare foarte, şi a întreba pe dânşii şi a învăţa de la ei cele de mântuire cu mare poftă şi cu dor fierbinte 20. PRICINA A NOUĂSPREZECEA: Că supunerea este [un lucru] de nevoie; şi care este folosul acesteia, şi cum se îndreptează [dobândeşte] 21. PRICINA A DOUAZECEA: Că nu se cuvine ca cineva să creadă luişi, ci din sfătuirea Părinţilor să se împărtăşească în toate, şi pe cele ascunse ale inimii curat a le mărturisi, fără a ascunde ceva 22. PRICINA A DOUĂZECI SI UNA: Despre aceea că celor cu dreaptă-socoteală dintre Părinţi ni se cuvine a spune gândurile, şi nu celor ce ajung să creadă (loruşi); şi cum că se cuvine a mărturisi şi a întreba; şi cu cel fel de credinţă a primi răspunsurile Părinţilor; şi cum că prin aceasta se ajutorează 23. PRICINA A DOUĂZECI SI DOUA: Că se cuvine a ne abate de la vorbirile oamenilor ce nu iau aminte şi de la gâlcevi, şi cum că celui ce voieşte a se mântui de nevoie îi este înstrăinarea cea dinspre mireni 24. PRICINA A DOUĂZECI SI TREIA: Că se cuvine a ne depărta de toţi cei ce ne vatămă, măcar de vor fi prieteni sau vom avea oarece nevoie de ei 25. PRICINA A DOUĂZECI SI PATRA: Se cuvine ca cel ce s-a lepădat de lume să nu se amestece nicidecum cu iconomiile lumeşti, chiar de se vor părea că au ceva binecuvântat, ci să dea loc Dumnezeieştii Pronii şi în unele ca acestea 26. PRICINA A DOUĂZECI SI CINCEA: Că răutatea este [se face] cu lesnire, şi mulţi sunt cei ce o aleg pe aceasta, mai vârtos acum; şi că bunătatea este ostenicioasă, şi puţini sunt cei ce o urmează pe aceasta; pe care şi trebuie a-i râvni, iar la cei mulţi a nu lua aminte 27. PRICINA A DOUĂZECI SI ŞASEA: Că pe cei ce se apropie de viaţa călugărească se cuvine a-i primi cu multă cercare; căci, de cele mai multe ori, cei primiţi cu cercare, aceia se fac şi iscusiţi; şi despre ce se cuvine a porunci lor 28. PRICINA A DOUĂZECI SI ŞAPTEA: Că şi lepădările de lume cele primejdioase nu sunt de lepădat cu totul; şi cum că pe tot cel ce vine la obşte şi cere cu fierbinţeală a locui împreună cu fraţii, nu se cuvine ca de îndată să-l izgonim, mai-nainte adică de a cunoaşte cu deadinsul cele despre el şi a-l cerca şi ispiti după cele scrise; iar de va stărui în voinţa sa şi după ispitire, se cuvine a-l primi, dar numai dacă lucrului acesta [cercării şi primirii] nu-i va urma ceva oprit de dumnezeieştile legi 29. PRICINA A DOUĂZECI SI OPTA: Despre cum se cuvine a începe nevoinţă (călugărească), şi că cei ce încep au trebuinţă de răbdare şi de silă, pentru că fapta bună la început pare a fi aspră, din pricina patimilor şi a deprinderilor, iar mai pe urmă se află netedă; şi cum că începutul temeinic prea mult foloseşte; şi cum că cu neputinţă este a urma lui Hristos şi a îndrepta vreo faptă bună cel ce mai-nainte nu n-a gătit pe sineşi spre moarte 30. PRICINA A DOUĂZECI SI NOUA: Că, celui ce se nevoieşte, şi dracii cu tărie i se împotrivesc şi-i dau război; iar de cei ce se lenevesc, ca de unii ce sunt în mâna lor, nu le pasă; şi cum că cei ce voiesc binele, ajutor află pe Dumnezeu, Cel ce şi războaiele le sloboade spre folos 31. PRICINA A TREIZECEA: Că nu se cuvine a da vina pe draci în toate cele ce greşim, ci pe noi înşine, pentru că pe cei ce iau aminte, mare fiind ajutorul cel de la Dumnezeu, dracii nu-i pot vătăma; şi cum că Dumnezeu sloboade războaie după puterea oamenilor 32. PRICINA A TREIZECI SI UNA: Se cuvine ca cel ce se apropie de nevoinţă călugărească, după ce din destul se va iscusi spre faptele bune, atunci să se îmbrace cu hainele călugăreşti; şi că schima cinstită este, de suflet-folositoare şi de mântuire 33. PRICINA A TREIZECI SI DOUA: Se cuvine ca cel credincios să arate viaţă cuviincioasă schimei sale; iar cel ce nu petrece după schimă nu este credincios; şi că nu din vreme, ci din nărav se însuşesc cărunteţele cele după Dumnezeu 34. PRICINA A TREIZECI SI TREIA: Că se cuvine ca cel credincios, pe cele de la părintele lui duhovnicesc, a le primi cu osârdie, ca pe unele ce sunt de folos, măcar de vor fi întristăcioase şi dureroase; căci pentru scopul lui se dau şi mila lui Dumnezeu, şi necazurile 35. PRICINA A TREIZECI SI PATRA: Că se cuvine ca până la moarte a ne supune celor întru Domnul egumeni, şi a-i iubi pe dânşii, şi a ne teme de ei 36. PRICINA A TREIZECI SI CINCEA: Că se cuvine întru simplitate a ne supune celor întru Domnul egumeni, şi judecăţile lor ca de la Dumnezeu fără iscodire a le primi, şi a nu le cerceta pe ele sau a le îndrepta, chiar dacă uneori nu par a fi folositoare 37. PRICINA A TREIZECI SI ŞASEA: Care este osânda neascultării şi a cârtirii către cei întru Domnul învăţători; şi că se cade ca creştinul nicidecum a grăi împotrivă sau în cuvânt a se îndreptăţi, ci întru toate a sta împotriva voii sale, şi aşa a iubi mustrarea şi a nu o urî 38. PRICINA A TREIZECI SI ŞAPTEA: Că nu se cade a osândi pe învăţător, măcar de ar face lucruri potrivnice celor pe care le învaţă; căci mulţi ucenici, la dascăli lenevoşi încredinţăndu-se, neosăndindu-i pe dânşii, ci întru Domnul supunăndu-se, s-au mântuit, iar de multe ori şi pricină de mântuire se făcură învăţătorilor lor 39. PRICINA A TREIZECI SI OPTA: Pentru că cei ce iau aminte de sineşi şi la Pronia lui Dumnezeu, harul de multe ori şi prin mojici şi necunoscători îi învaţă cele cuviincioase, şi cum că cei smerit cugetători nu se leapădă a învăţa nici de la oricine peste care se întâmplă a da 40. PRICINA A TREIZECI SI NOUA: Se cuvine credinciosul să nu se bizuie pe sine, ci a crede că prin duhovnicescul său părinte se mântuieşte şi se împuterniceşte spre toată bunătatea, şi aşa a se sârgui la rugăciunile sale, că mult pot 41. PRICINA A PATRUZECEA: Că nu se cuvine cu lesnire să se mute cineva, sau a se duce din mănăstirea în care a făgăduit lui Dumnezeu a se sfârşi; căci Părinţii nici din chilie nu se mutau cu lesnire, întru care pricină nu puţin folos au aflat 42. PRICINA A PATRUZECI SI UNA: Că celor nedeprinşi a fi singuri, a locui singuri e lucru primejdios 43. PRICINA A PATRUZECI SI DOUA: Că nu se cuvine a grăi împotrivă cu pricire, nici întru cele ce par a fi bune, ci a ne supune aproapelui, pentru Dumnezeu, în toate 44. PRICINA A PATRUZECI SI TREIA: Toate cele ce se fac, cu dreptatea lui Dumnezeu se fac; pentru aceea se cuvine ca credinciosul să urmeze Proniei, şi a nu căuta voia sa, ci pe cea a lui Dumnezeu; că cel ce aşa pe toate le face şi le primeşte, acela se odihneşte 45. PRICINA A PATRUZECI SI PATRA: Că smerita cugetare cu totul neprădată de draci este, şi care este naşterea smeritei cugetări şi puterea ei; şi cum că mai presus decât toate faptele bune este smerenia, şi singură degrab poate mântui pe om 46. PRICINA A PATRUZECI SI CINCEA: Că osebit lucru al celui ce cugetă-smerit este a se prihăni pe sineşi, şi a se defăima, şi a socoti ca nimic bunătăţile cele făcute de sine; şi care sunt însuşirile smeritei cugetări şi care sunt roadele 47. PRICINA A PATRUZECI SI ŞASEA: Despre ce dobândă avem de pe urma prihănirii de sine 48. PRICINA A PATRUZECI SI ŞAPTEA: Că nu se cuvine a căuta cinste şi a dori locurile dintâi; că cele ce la oameni sunt cinstite, la Dumnezeu sunt nesuferite 49. PRICINA A PATRUZECI SI OPTA: Că smerit a cuvânta fără de vreme sau fără măsură nu e folositor, ba şi vătămător este; şi ce trebuie a face către cei ce ne laudă,şi că, pe cel ce ia aminte, laudele nu-l vătăma cu nimic 50. PRICINA A PATRUZECI SI NOUA: Despre cum se cuvine şi până unde trebuie a folosi cineva acoperământul trupului, şi de cefei trebuie să fie aceasta; şi cum Părinţii şi întru îmbrăcăminte iubeau ticăloşirea, pe care întru toate cel credincios se cuvine a urma 51. PRICINA A CINCIZECEA: Că nu se cuvine către veselie sau dintr-o o râvnă pătimaşă a face ceva